Icoana și imaginea, ca suport curricular în predarea Religiei - Activitate metodică

Icoana și imaginea, ca suport curricular în predarea Religiei

Întreaga noastră activitate ca ființe raționale are la bază receptarea, procesarea, stocarea și transmiterea informațiilor ce le primim prin simțuri și pe care le convertim în imagini. Omul folosește imagini cu ajutorul cărora comunică, gândește și își zidește universul care-l înconjoară.

Imaginea este un concept cu mai multe înțelesuri, ea putând fi situată între gândire și real, între concret și abstract, între sensibil și inteligibil.

Omul trăiește din imagini. Ceea ce iese din om exprimându-se prin imagine într-un mod plastic poate să aibă un rol purificator, iar ceea ce intră în om prin vedere poate pătrunde până în adâncul ființei, influențând în mod direct viața spirituală.

Imaginile sunt cele care vorbesc simțurilor omului (văz, auz, gust, simț tactil, etc.), ating inima și sunt înțelese de conștiință în mod perceptiv, mnezic și anticipator. Așadar când vorbim despre imagine putem să-i dăm mai multe sensuri: imagine plastică, imagine optică, imaginea ca model, imaginea publică, imaginea literară și imaginea psihică.

Imaginea este atât formă cât și materie. Dacă multitudinea de definiții ale imaginii ne trimite la contexte și manifestări diferite, definiția icoanei reduce imaginea la un obiect.

Icoana este și ea o imagine, însă una sacră pictată, bidimensională, ce-L reprezintă pe Hristos, Maica Domnului, sfinții sau scene cu teme religioase.  Icoanele sunt adevărate cărți explicative, intuitive, unde creștinul vede într-un mod direct opera de mântuire adusă de către Iisus Hristos.

În fața icoanelor devenim mai sensibili în cele spirituale, mai calzi în rugăciune, mai plini de iubire, de credință și nădejde.

Istoria omenirii începe cu lucrarea și cuvântul: ”Întru 'nceput a făcut Dumnezeu…” (Fac. 1,1) și ” Întru 'nceput era Cuvântul…” (In. 1,1). Realizăm că ”planul cel veșnic al lui Dumnezeu este așadar o imagine din veșnicie”[1].

Imaginile putem spune că au constituit dintotdeauna un bun de preț al umanității, prin raportarea acestora la gândire și cuvânt. Cuvântul și cântarea Bisericii ne sfințesc sufletul prin auzire, iar icoana îl sfințește prin văz, conform textului biblic: ”Luminătorul trupului este ochiul” (Mt. 6,22). Așadar aflându-ne în fața unei icoane sufletul nostru se sfințește prin văz simțind totodată rolul ei ziditor de suflet: ”Iar noi toți, privind ca în oglindă cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același  chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3,18).

Michel Quenot ne spune și el, referitor la icoană, că ”dacă textul și cuvântul se adresează înainte de toate inteligenței, ținând așadar de gândire, imaginea vorbește simțurilor, atinge înainte de toate inima. Cu toate că și textul atinge inima, chiar foarte puternic, acesta trece totuși prin minte, care exercită un fel de control. Imaginea, dimpotrivă, datorită spontaneității sale, într-o primă etapă, scapă filtrul rațiunii. Impactul său asupra simțurilor variază în funcție de nivelul cultural al persoanei. De aici reiese că imaginea poate deveni mijlocul ideal de condiționare a celor cultivați.”[2]

Viața noastră este marcată de prezența imaginilor, ele nu sunt o provocare nouă, ci ceea ce este nou astăzi este inflația fără precedent a imaginilor.

”Ești ceea ce iubești să privești”[3]ar zice cineva. Ochii, văzul în general, ne oferă de multe ori nu numai satisfacții ci și un război interior deoarece ceea ce vedem e greu de uitat pentru că putem purta o imagine cu noi chiar zeci de ani. Ochii, fereastra noastră spre lume, trebuie să-i deschidem cu băgare de seamă și mai ales ochii copiilor noștri. Ei își deschid seninele ferestre spre tot ceea ce le oferă această lume, iar de la vârstele lor fragede sunt pur și simplu niște bureți care absorb tot, iar noi, cei ce ne ocupăm de educarea lor religioasă, e important să le punem înainte ceea ce-i zidește și să-i ajutăm și să-i canalizăm să-și deschidă ochișorii spre ceea ce le este de folos dar și să ocolească ceea ce i-ar putea sminti, ca să devină oameni frumoși privind frumosul, iar frumosul este dumnezeiesc.   

    Vederea este considerată cel mai mare dar oferit omului de Dumnezeu, deoarece prin acest simț al văzului, omul ajunge să-l cunoască cel mai mult pe Dumnezeu și așa cum spun și Sfinții Părinți vederea este culmea revelației.

Icoana este înrădăcinată în însăși natura umană a Logosului întrupat. Icoana revelează pe Cel nevăzut și exprimă pe Cel inexprimabil. Ea descoperă pe Cel ce s-a arătat nouă în trup, pentru a nu se mai confunda ”chipul cioplit” (idolul) – care era interzis în Vechiul Testament – cu icoana, care este chip al Cuvântului Întrupat.

Biblia nu oprește cinstirea unor semne și înfățișări ale lui Dumnezeu și ale sfinților, când cinstirea aceasta nu rămâne la materia din care sunt făcute ci înalță gândul la Dumnezeu sau la sfântul reprezentat.

În Vechiul Testament se amintește de heruvimii sculptați deasupra chivotului, sau țesuți pe perdeaua (Ieș. 26,31) sau covoarele din Sf. locaș (Ieș. 25, 18-22; 26,32) sau pe pereții templului sau sculptați (III Reg. 6; 23-39) sau pe ușile templului (III Reg. 6,32). Înaintea acestora se tămâia și se făceau închinăciuni (Iosua 7,6; Ieș. 30, 1,7,8).

Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu nu putea fi văzut, ci doar auzit, în Noul Testament ”Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” (I Tim. 3,16). De acum Dumnezeu nu Se revelează doar prin cuvânt ci Se arată în Persoana Fiului Său: ”Și Cuvântul trup S-a făcut și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui…” (In. 1,14).

Dumnezeul creștinilor nu este un Dumnezeu fără chip, ci un Dumnezeu cu chip și acesta este Chipul lui Iisus Hristos. Iată că ceea ce este simțit, pipăit și văzut cu ochii trupești, poate fi reprezentat iconic.

Despre primele reprezentări iconografice ale Mântuitorului, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă amintește când pentru prima dată Domnul Hristos a dat chipul Său domnitorului Avgar din Edesa. Acesta fiind bolnav, Îl cheamă printr-o scrisoare pe Mântuitorul să vină să-l tămăduiască și să împărățească cu el în țara lui și odată cu scrisoarea și-a trimis și un pictor bun, cu numele Anania, care să-i zugrăvească pe pânză chipul Mântuitorului măcar așa să-l vadă dacă altfel nu îi va fi cu putință. Anania nereușind să-I picteze chipul, Mântuitorul l-a chemat la Sine și după ce S-a spălat pe față, a cerut o pânză ca o mahramă, s-a șters cu ea și acolo și-a lăsat chipul imprimat. Aceasta este icoana chipului Domnului nostru Iisus Hristos cel nefăcut de mână omenească,[4] reprezentare ce o găsim și astăzi în iconografie pictată în multe biserici pe catapeteasmă deasupra sfintelor uși.

A doua oară, Mântuitorul a dat chipul Său unei tinere, Veronica, tot pe mahramă, de data aceasta când se îndrepta cu crucea spre Golgota. A treia oară se spune că ar fi rămas chipul Mântuitorului imprimat pe mahrama găsită în mormântul Domnului după Înviere „Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc”(In. 20, 7).

Există încă din primele două secole, la creștini, o artă simbolică rudimentară ce utiliza: porumbelul(simbol al păcii lui Hristos), peștele și păstorul (simboluri ale lui Hristos), păunul (simbol al Învierii). Simbolul este cel ce indică iar icoana întrupează. Simbolul este limitat, dar icoana prin realitatea sa teologică îl depășește. Icoana este cea care sfințește privirea datorită dumnezeirii Prototipului său invizibil.[5] În Noul Testament se amintește și despre cinstirea ce se dădea unor brâie și ștergare purtate de Sf. Ap. Pavel (FA 19, 11-12).

Tot din primele două secole putem vorbi și despre primele reprezentări picturale ale evenimentelor din Sfânta Scriptură și din viața Mântuitorului, descoperite fiind în catacombele din Roma și Alexandria, reprezentări picturale ce se înmulțesc treptat cu trecerea timpului până la izbucnirea iconoclasmului în anul 726 și apoi continuă după reglementarea lor (787 Sinodul VII Ecumenic de la Niceea și apoi definitiv 843).

Scriitorii creștini dau mărturie despre existența sfintelor icoane în vremea lor punând totodată accentul pe valoarea și importanța acestora în viața creștinului:

Sf. Vasile cel Mare (330-379) scria în omilia cu privire la martiriul lui Varlaam: ”Sculați-vă, acum dinaintea mea, voi, cei ce înfățoșați faptele sfinților… Copleșiți-mă cu icoanele sfinților care înfățișează faptele eroice ale martiriului!... Îngăduiți-mi să-l privesc pe luptătorul înfățișat atât de viu în icoana voastră… Fie ca și Hristos, Cel ce a îngăduit lupta, să fie înfățișat în icoana voastră”.[6]

Într-o lucrare scrisă de Sf. Ioan Damaschinul (675-749) s-a găsit un fragment despre Sf. Ioan Hrisostom (347-407) și se amintește că Sf. Ioan Hrisostom avea mereu înaintea lui o icoană a Sf. Ap. Pavel atunci când studia Epistolele acestuia.[7]

Sf. Grigorie de Nyssa (330-395) își arată emoția făcând referire la o icoană înfățișând jertfa lui Isaac: ”Am privit adesea o reprezentare zugrăvită a Pătimirii, și niciodată nu am trecut peste această înfățișare fără să vărs lacrimi, fiindcă arta aduce dinaintea ochilor povestirea plină de viață.”[8]

Sfintele icoane nu oglindesc numai viața Bisericii în toată varietatea și adâncimea ei, ci sunt o parte integrantă a ei, așa cum sunt ramurile unui copac în legătură cu trunchiul. Icoana nu numai că se inspiră din cultul Bisericii, ci formează împreună cu el un tot omogen, completându-l și mărindu-i acțiunea asupra sufletelor credincioșilor. Sfintele icoane sunt o mărturie a pogorârii lui Dumnezeu către om și a efortului omului de ridicare către Dumnezeu. De aceea icoanele trebuie să facă perceptibilă prin această artă prezența harului Sfântului Duh, care însoțește pe cei care sunt reprezentați în sfintele icoane. (Problematizare:a. Mihai este un băiat care obișnuiește să meargă foarte des la Mănăstirea Hodoș- Bodrog și să se roage la Icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, de acolo, afirmând că rugăciunile lui rostite înainte icoanei sunt întotdeauna ascultate fiindcă Maica Domnului este foarte prezentă în acea icoană. Care este opinia dumneavoastră față de afirmația lui Mihai?b. Andrei, coleg cu Mihai, spune că și el are acasă o iconiță cu Maica Domnului și că se roagă și el de acasă, dar, întreabă dacă rugăciunile lui rostite înaintea iconiței sunt la fel de primite ca cele rostite de Mihai înainte icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Bodrog?)

”Icoana este cuvânt, tăcut, despre Cuvântul, viața și faptele Lui mântuitoare. Contemplată în Duh, ea comunică puterea de viață a harului divin și reprezintă un fapt real, înscris în timpul istoric, semnificativ în icoana mântuirii.”[9] Icoana poate vorbi chiar prin tăcerea sa și aceasta se întâmplă atunci când în inima și mintea noastră se află întipărit Hristos. Sf. Teodor Studitul spune: ”Întipărește-ți pe Hristos în inimă, acolo unde El locuiește deja; dacă citești despre El într-o carte sau Îl privești într-o icoană, El are să lumineze cugetarea ta, ca să-L cunoști îndoit prin cele două căi de percepere, prin intermediul simțurilor. Astfel, tu vei vedea cu ochii ceea ce ai învățat prin cuvânt. Cel care aude și vede în acest fel, în ființa sa, totul va fi umplut cu lauda lui Dumnezeu.”[10]

Istoria reprezentării lui Dumnezeu, după părintele Dumitru Stăniloae, ”se mișcă între idol, simbol și icoană, fiecare din acestea exprimând un anumit raport al ei cu Dumnezeu: idolul un raport negativ, iluzoriu, de înstrăinare de Dumnezeu; simbolul, etapa de pregătire și icoana etapa de realizare a mântuirii.”

Între Întruparea Cuvântului și imaginea de cult există o importantă legătură care este hotărâtoare în creștinism.

Chipul pe care omul îl face dumnezeirii este justificat odată cu Întruparea, doar El, Hristos, ”este chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col. 1,15), iată El este oglinda, ”strălucirea slavei Sale” (Evr. 1,3), icoana sau chipul lui Dumnezeu. Vederea și întruparea Cuvântului este apogeul revelației sau revelația desăvârșită (Evr. 1, 1-2). Tot în Noul Testament descoperim că vederea consolidează și întărește cuvântul, îi oferă stabilitate: ”Pentru că M-ai văzut, ai crezut” (In. 20, 29) – cuvinte adresate de către Mântuitorul apostolului Toma.

Omul a fost creat de Dumnezeu ca ființă religioasă care să unească lumea materială cu cea spirituală, cu cea cerească. Noi, profesorii de religie suntem chemați la un apostolat de care trebuie să fim cât se poate de conștienți și să-i ajutăm pe copii să înțeleagă ce ființă importantă este omul înaintea lui Dumnezeu dar și ce importanță are Dumnezeu în viața omului. Educația religioasă este o acțiune complexă ce urmărește informarea, formarea și educarea elevilor în vederea atingerii idealului vieții de creștin. Biserica ni-L înfățișează pe Hristos ca model desăvârșit și exemplul educației religioase.

Profesorul de Religie trebuie să-și înțeleagă misiunea sa, ceea ce are el de îndeplinit, și anume că a fost chemat și trimis de Dumnezeu să învețe Cuvântul cel dumnezeiesc, să sădească acest Cuvânt în cele mai curate ogoare, sufletele copiilor. În această misiune este necesar să știm că nu suntem singuri, pentru că Cel ce ne-a chemat ne și însoțește la îndeplinirea misiunii noastre.

Pentru a ne îndeplini misiunea noastră, noi profesorii suntem datori să ne cunoaștem disciplina pe care o predăm, curriculum-ul școlar , strategii de conducere, personalitatea elevilor, ș.a.. Curriculum-ul formal sau oficial este sistemul documentelor școlare, elaborat de Ministerul Educației Naționale, în cadrul căruia se consemnează experiențele de învățare recomandate de școală, elevilor. Aceste documente sunt: cadrul curricular, programele școlare, manualele școlare, reglementările pentru școli și profesori, materialele suport, ghidurile pentru profesori, etc. .[11] Când vorbim de curriculum-ul suport înțelegem întregul sistem al mijloacelor de învățământ și al resurselor ce contribuie la desfășurarea activităților didactice. Mijloacele de învățământ utilizate în predarea-învățarea Religiei sunt instrumente didactice auxiliare, care ușurează transmiterea și asimilarea informațiilor didactice dar și înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute. Disciplina Religie oferă în mod frecvent, atât în activitatea la clasă cât și în activitățile extracurriculare, întocmai profesorului și elevului, posibilitatea de a întrebuința materiale didactice auxiliare atât în stare naturală (cruce, candelă, sfeșnic, cărți de cult, etc.) dar și în formă simbolică, reprezentativă: icoane, cărți, ilustrate, fotografii, etc. Aceste materiale didactice pot însemna pentru elev ”un imbold necesar aprofundării, individualizării învățării și stimulării reflecțiilor personale.”[12] Profesorului îi aparține maniera de selectare cât mai eficientă a acestor mijloace pentru un randament maxim în iconomia lecției. Din mijloacele de învățământ informativ-demonstrative fac parte și icoanele, imaginile religioase, desene didactice, planșe, fotografii, etc. .

Imaginea pentru copii este foarte importantă din toate punctele de vedere. Tot ce-i înconjoară este reprezentat prin și în imagini. Prin imagini pot înțelege mai bine ceea ce este în jurul lor, prin imagini pot reține mai bine anumite noțiuni, anumite lucruri, o anumită lecție, persoanele din jur, etc. . De multe ori elevii îmi cer să le arat ceva anume în imagini, ceea ce înseamnă și dorință de cunoaștere. Ei se înconjoară de imagini și cu ajutorul tehnologiei actuale, așadar pentru ei imaginea înseamnă mult.

Imaginea religioasă și în special icoana este primită și privită cu bucurie de către copii. În momentul în care s-au luat icoanele din clase pentru că s-a zugrăvit, iar apoi până s-au așezat toate la locul lor, copiii au sesizat foarte rapid lipsa icoanelor, întrebând de ce nu s-au pus încă icoanele în clase. Faptul că ei au sesizat această lipsă înseamnă că icoana reprezintă ceva important pentru ei, ceva ce-și doresc aproape. De multe ori elevii vin cu bucurie și îmi arată că poartă în penar câte o iconiță. Observ că icoana le aduce liniște, bucurie și protecție.

Icoana este mai mult decât o imagine, este una ce reprezintă veșnicia sau momente din istoria mântuirii ce înveșnicesc. În icoane Îl reprezentăm pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Maica Domnului, pe sfinți sau momente din istoria mântuirii. Toate aceste persoane reprezentate în icoane se află acum în Împărăția lui Dumnezeu. Sfinții contemporani pe care îi cunoaștem din fotografii, atunci când sunt zugrăviți în icoane au chipurile și trupurile diferite față de cum erau în viață, iar aceasta se datorează faptului că sunt reprezentați spiritualizați, cu chipuri și trupuri pline de slavă cerească. Datorită acestor rațiuni modul în care sunt pictate icoanele trebuie să îndeplinească trei criterii: teologic sau dogmatic , canonic și estetic. Aceste trei criterii ajută și profesorul de Religie să înțeleagă mai bine care sunt icoanele autentice pentru a le putea selecta și prezenta elevilor într-un mod cât mai responsabil pentru că acestea pot avea un impact formativ important în viața acestora.Utilizând icoanele în procesul educativ, punem înaintea ochilor copiilor o imagine acceptată de Biserică, în concordanță cu erminiile, adică modele iconografice recunoscute, autentificate in Biserică.

(Exercițiu: Imaginați un dialog de 10 replici între un copil și un sfânt având ca subiect icoana sfântului. Prin acest exercițiu să se urmărească lămurirea copilului de către sfânt în vederea reprezentației sale iconografice, ca semn al prezenței personale dar care nu-l cuprinde în totalitate.)

Atunci când folosim icoana la ora de Religie ar fi bine să avem în vedere informarea copiilor despre ce este o icoană, raportându-ne la Învățătura Bisericii; să-i formăm pregătindu-i moral și spiritual spre a-și dezvolta rațiunea, voința și sentimentele în vederea cinstirii icoanelor, ajutându-i să-și aprofundeze conținutul celor învățate înălțând ochii cu evlavie spre icoane, dar și să-i educăm urmărind, desigur, în general, a dezvolta copiii noștri în viața creștină cea adevărată care este căutarea în mod permanent a lui Dumnezeu, în dorința de a ajunge la cunoașterea Lui și la desăvârșirea sufletească și prin icoană, educându-i în vederea căutării lui Dumnezeu prin icoană, cunoașterea Lui prin icoană și de ce nu desăvârșirea sufletească prin icoană.

Icoana ca suport curricular în predarea Religiei este de o reală importanță și un real folos deoarece icoana este cea de care ne folosim pentru a ne ridica la cele mai presus de icoană.

Icoana este o prezență harică. În istoria Bisericii, icoanele au avut întotdeauna un rol important atât în viața liturgică, în domeniul misiunii dar și în latura educației religioase. Dintre funcțiile pe care icoana le îndeplinește, amintesc:

1.      Funcția catehetică (didactică) – icoana mai este numită Biblia în imagini;

2.      Funcția contemplativă – icoana este o fereastră spre cer (spre absolut);

3.      Funcția harică sau de mijlocire – icoana împărtășește puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu prin mijlocirea celui reprezentat;

4.      Funcția latreutică – icoana este folosită în cult și este cinstită de către credincioși (doctrina cinstirii icoanelor a fost stabilită de Sinodul VII Ecumenic de la Niceea din 787);

5.      Funcția educativ-religioasă – icoana este un mijloc de trezire, întreținere și întărire a vieții religioase. Simpla vedere a icoanelor îndeamnă la practicarea virtuților.

Utilizarea icoanelor la ora de Religie trebuie să fie în concordanță cu subiectul lecției și se pot utiliza în orice parte a lecției dorim: la începutul lecției, în comunicarea noilor cunoștințe sau la sfârșitul lecției când se are în vederea fixarea cunoștințelor.

Pot fi folosite icoanele din manualele de Religie, sau din auxiliarele didactice, sau de pe cartonașe sau fișe de lucru sau pot fi duse icoane autentice și prezentate copiilor. Aici trebuie să avem în vedere ca atunci când folosim la oră un obiect de cult, cum este icoana, așadar sfințită, noi, profesorii, suntem datori de a specifica elevilor că icoana respectivă este sfințită și consacrată cultului, în sensul că obiectele de cult au un regim special și nu pot fi folosite oricum, ci trebuie să ne raportăm la acestea cu o anumită evlavie. În activitățile noastre mai putem folosi ca material didactic și icoane neconsacrate cultului (nesfințite) sau mai putem să le observăm direct în locașul de cult. [13] Prezentarea icoanei și analiza ei se face astfel: mai întâi se pregătesc elevii pentru înțelegerea ei – profesorul venind aici cu informații referitoare la motivația biblică a cinstirii ei, învățătura Bisericii despre cinstirea și cultul icoanelor, apoi se face referire la tipul icoanei (praznicală sau a unui sfânt) dar și la locul unde se află cel reprezentat. Apoi urmează analiza propriu-zisă a icoanei din punct de vedere artistic, cultural și mai cu seamă a Bisericii, deoarece icoana nu este altceva decât o teologie în imagini. Tot aici la analiza propriu-zisă putem vorbi și despre tehnica realizării icoanelor dar și despre descifrarea mesajului acestora.

Icoana, ca suport curricular în predarea Religiei, aș dori să afirm că ar trebui să ne fie indispensabilă, deoarece ne pune la îndemână un instrument intuitiv de o importantă putere învățătorească. (Poveste: Povestea icoanei mele, de Danion Vasile[14])

  

Prof. Bun Claudia – Teodora

---

[1] Dumitru Vanca A., Icoană și cateheză, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, p. 11;

[2]Michel Quenot, Învierea și Icoana, Ed. Christiana, București, 1999, p. 17;

[3]Cristian Șerban, Internetul. Tinerii în fața provocării, ediție electronică Apologeticum, 2005, p. 59;

[4]Viețile Sfinților pe luna august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2012, p. 231-236;

[5]Ieromonah Mihail Gheațău, Ochiul lui Dumnezeu – O istorie vizuală a unor simboluri, Ed. Doxologia, 2015, p. 10;

[6]Constantin Cavarnos, Iconografia ortodoxă, trad. de Prof. Paul Bălan, Ed. Doxologia, Iași, 2016, p. 15-16;

[7]Constantin Cavarnos, Iconografia ortodoxă, trad. de Prof. Paul Bălan, Ed. Doxologia, Iași, 2016, p. 16;

[8]Constantin Cavarnos, Iconografia ortodoxă, trad. de Prof. Paul Bălan, Ed. Doxologia, Iași, 2016, p. 16;

[9]Pr. Dr. Ilie I. Ivan, Icoana – mijloc de propovăduire a Evangheliei, de apărare și de întărire a dreptei credințe, în „Mitropolia Olteniei”, anul LI, 1999, nr, 5-6, p. 67;

[10]Chr. Schonborn, Icoana lui Hristos, traducere și prefață de Pr. Dr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, București, 1996, p. 181;

[11]Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian Șerbu, Prof. Monica Opriș și Prof. Dorin Opriș, Metodica predării Religiei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 31;

[12]Pr. Dr. Vasile Pop, Curriculum și reformă în predarea Religiei, Ed. ”Vasile Goldiș„ University Press, 2014, p. 173;

[13]Pr. Dr. Vasile Pop, Curriculum și reformă în predarea Religiei, Ed. ”Vasile Goldiș„ University Press, 2014, p. 181;

[14] Danion Vasile, Povești religioase ”Povestea icoanei mele”, Ed. Areopag, București, 2014, p.35-39.